O frunză

primisem odată în dar o frunză.
minunată de altfel.
din colecţia de sfârşit a toamnei.
etalată pe-o alee sub reflectorul rece al lunii.
o păstrez încă.
odată mi-amintea de multe lucruri.
şi-mi amintea de viaţă.
acum îmi aminteşte doar de un copac.
care şi-a aşternut viaţa la picioarele trecătorilor.

de obicei frunzele vorbesc.
de când se nasc şi până când nu mai au putere să se ţină de ram.
şi noi vorbim ca frunzele câteodată.
şi tot ce spunem chiar freamătă.
şi tot ce spunem chiar e luat de vânt.
şi nervurile noastre se înnoiesc iar şi iar.
ca şi cum ar şti mai mult şi mai mult şi mai mult.