Deasupra focului

am văzut-o privindu-se în oglindă.
nici măcar nu voia să vadă cât e de frumoasă.
doamne, cât e de frumoasă.
voia să vadă mai departe de ea.
voia să vadă de ce durerea arde şi nu se vede.
de ce durerea nu are şi ea un chip cu care să poată vorbi.
de ce durerea vine şi pleacă şi apoi doar vine.
şi căuta cu ochii pe cea care traieşte în locul său.
durerea.
durerea îşi construise un templu din trupul ei.
şi-n fiecare oră se descompunea în mii de aşchii.
şi se înfigeau în carnea ei.
în oasele ei.
în mintea ei.
în sufletul ei.
şi ea o ruga să plece.
şi durerea nu auzea decât ce voia.
ca şi când ea era nimeni si nimic.
ea bătrână şi durerea nemuritoare.
şi-am văzut-o strivită strivită.
şi-n timp ce durerea îi scotocea tot trupul ţeapăn.
şi toată materia ei ţipa şi plângea mut.
şi durerea îi aştepta urletul.
şi ea s-a întors de la oglindă.
ştiind că durerea ei e ca multe alte dureri.
şi că viaţa ei e ca multe alte vieţi.
un chin şi-o oboseală.
şi-o tergiversare a sfârşitului.
şi-o durere ascuţită care nu poate fi realizată în imagini.
şi-atunci a spus c-ar fi vrut să plece.
să dăruiască altor chinuiţi tot ce are.
şi cu degetele sale contorsionate de boală să-i mângâie.
şi ticăloasa durere n-o lăsa să meargă măcar până la fereastră.
şi-un înger lăcrima.
şi ea ştia dinainte.
că nu se poate împotrivi să fie ceea ce este.
că trebuie să savureze infernul şi să fie mulţumită.
şi m-a îmbrăţişat.
ca atunci când a căzut în baie şi s-a umplut de vânătăi.
şi n-a vrut să supere pe nimeni.
a zâmbit.
şi n-a dat vina pe picioarele care n-au ascultat-o.