Şi...nimic

şi stăteam la umbră. nu pentru că fugeam de soare, ci pentru că era timpul. şi era umbra unui copac nu ştiu de care. şi soarele ardea, topea, fierbea, frigea totul când voia...şi-l aruncam înapoi. el se-ntorcea şi-l făceam bucăţi şi-l aruncam departe de copac. şi-l îngropam. şi el mai rău ardea...şi frunzele începuseră să cadă pe rând, una câte una. când cădea câte o frunză murea ceva din mine. nu ştiu când, copacul a rămas gol. frunzişul se întreba ce căuta pe jos şi se uita în urmă. ce murise din mine, cu ultima respiraţie, căuta pe jos şi se uita în urmă. 

soarele îmi împărţea muşcături fierbinţi. eu nu mai aveam umbră. şi ceea ce-mi rămăsese nears cântărea mai puţin decât o frunză uscată. şi în copac mai erau doar indiferenţele, poate inexistentele, poate luminile nopţii în care se putea dormi şi visa...