O cafea, vă rog!

mă cufund în măruntaiele de burete ale canapelei, mi-aşez coatele pe lemnul lustruit al mesei şi-aştept cafeaua liniştită, fără să deranjez aerul stătut şi parfumat vag cu tutun din încăpere...
oraşele toate sunt triste...pe vremuri, poeţii scriau mult despre dragoste pentru ca lumea să nu piară. acum nu prea mai scriu...în întuneric, toate lucrurile se văd negre şi cenuşii. dar când răsare dimineaţa, lucrurile încep să-şi arate culorile...oamenii se îmbracă în tonuri vii, urmăresc lucruri diferite şi se îndreaptă în direcţii diferite...tot ce-mi doresc acum este să rămân în cafenea. să privesc pe fereastră trecătorii care se perindă pe sub ochii mei şi să aştept nu ştiu ce revelaţie...