Un om nu-i pierdut niciodata

"mersul imi face bine, oboseala pe care mi-o provoaca mi-e prielnica si reusesc sa ma dedublez in timp ce umblu. ieri, de pilda, am petrecut toata ziua pe pajistile unui coltisor din ardeche, numit favras. mergeam acolo adeseori dupa moartea mamei, sa stau cateva saptamani la matusa-mea, sora ei, invatatoare in locsorul ala pierdut. ei bine, ieri s-ar fi zis ca ma aflam in padurea de castani, culegand ciuperci si-mi auzeam micul prieten, cioban la oi, poruncind cate ceva cainelui ciobanesc, iar asta facea totul la mare fix, aducand inapoi cate-o oaie ratacita sau pedepsind cate-o capra iute de picior. mai mult, simteam in gura pana si prospetimea izvorului cu apa feruginoasa, savuram gadilatura basicutelor de acid care-mi veneau pe nas.

trairea asta, atat de reala, a unor clipe petrecute cu peste cinsprezece ani in urma, insusirea de-a le retrai cu-adevarat atat de intens, nu se capata decat in celula, departe de orice zgomot, in linistea cea mai deplina.

vad pana si culoarea galbena a rochiei pe care-o poarta matusa outine. aud fosnetul vantului in castani, zgomotul sec pe care-l fac castanele cazand direct pe pamant ori inabusit cand pica pe-un strat de frunze"...

(papillon - henri charriere)