Imaginează-ţi

pe când traversam parcul pustiu şi alb, ce altă mângâiere puteam găsi pentru teama de gheaţă, gerul cumplit şi pentru vântul ce-mi tăia nemilos obrajii, decât puţină imaginaţie...şi se făcea că am alunecat pe gheaţă. şi eram o făptură drăguţă, mult prea drăguţă, mai drăguţă şi mai tânără decât în viaţa în care sunt puţin cam palidă şi puţin cam durdulie...şi se făcea că m-a ajutat să mă ridic un bărbat înalt şi frumos, mult mai înalt decât alţii din această viaţă. şi se făcea că m-a condus acasă, pe un ţărm al timpului, într-un mic palat cu şemineu arzând, mai călduros decât cel din această viaţă...şi râdeam amândoi de banala întâmplare. şi sorbeam amândoi din ceaiurile parfumate, privindu-ne pe furiş, printre aburi plini de gânduri tainice...

şi...şi viaţa de-acum a început să mişte deodată, împreună cu o rafală de vânt. clipa de imaginaţie s-a refugiat pentru totdeauna într-un scutec alb de nea, tivit cu tăceri  încremenite...